Eu, profesor, Ion Apostolescu - Mircea Pora

În toate sălile, de fapt, cu ochii la ceasuri, sub îndemnul unei forţe necunoscute, se lucra exemplar. Disciplină, voci scăzute, exactitate, eficienţă.

În cabinetul de geografie, la lumina unei torţe, se confecţionau roci africane, singurele care lipseau din colecţie. „Granit de Zambezi”, Andezit Congolez”, „Porfir de Burundi”. Hărţile erau o minune, busolele aveau cadrane cu fosfor, indicatoarele, ciucuri în vârf. Într-un colţ, un profesor cu pantaloni bufanţi, bocanci, raniţă în spate şi ochelari de nisip, întruchipa prototipul turistului tibetan.

În cabinetul de istorie, tot numai becuri şi portrete, se lustruiau febril busturile câtorva domnitori. Cu o pensetă, laborantul chimist readucea la dimensiuni normale nasul lui Radu Praznaglava, iar în dreptul ferestrei se pregătea reasamblarea calului ce-l purtase pe Ştefan în timpul luptelor de la Vaslui. Dificultăţi serioase, încă nesoluţionate, erau cu albumele, căci lipseau imagini din „Epoca de Piatră” şi în întregime „Hora de la Frumuşica”.

În sala de ştiinţe naturale se schimbaseră cozile câtorva fazani şi s-a izbutit ascuţirea ciocului unui vultur pleşuv. Directoarea însăşi supraveghea ordonarea insectarelor, indicând pentru gărgăriţe şi păianjeni locuri mai centrale. Sugeră ca secţia dăunători să fie mai bine reprezentată. Pe rafturile unor etajere se aflau acvarii cu peşti întineriţi, iar în dreptul catedrei era în faza de finisare un urangutan de muşama. Pe ansamblu, te copleşea o atmosferă zoologică universală, te aşteptai ca bestiarul să prindă viaţă din clipă în clipă şi să sfâşie toată suflarea din jur. Şi profesorii lucrau, lucrau mereu.