Ion Negoiţescu înclină categoric, adânc, înspre absorbţia teoriei în creaţie. Teoria, în acest sens, ar trebui să fie „invizibilă”, străvezie, să nu se vadă, doar să se străvadă undeva, în profunzime. În „Poezia lui Eminescu”, exegetul notează că „teoria a trecut cu totul în opera pe care Eminescu a...

Ion Negoiţescu înclină categoric, adânc, înspre absorbţia teoriei în creaţie. Teoria, în acest sens, ar trebui să fie „invizibilă”, străvezie, să nu se vadă, doar să se străvadă undeva, în profunzime. În „Poezia lui Eminescu”, exegetul notează că „teoria a trecut cu totul în opera pe care Eminescu a publicat-o” (ediţia a II-a, p. 106).

Teoria are rostul de a fundamenta şi ea este fundamentală, generală, cuprinzătoare, totală, dă seama de tot, dar primordial rămâne abstractă. Negoiţescu crede, sunt nevoit să precizez, că teoria devine abstractă la modul, s-ar spune, concret, întrucât ea activează senzitiv gândirea: „teoria trebuie să lucreze cu esenţe, să pipăie poezia în sine” („Însemnări critice”, p. 74).

Teoria nu este artă, nici nu poate să imite arta, oricare dintre arte, cu atât mai puţin muzica, o artă crucială. În „jurnalul” din 1948, adăugat în acest volum, citim că „valorile teoretice nu suportă o travestire muzicală” (p. 352). Şi tot acolo: „Nu pot asculta muzică de Wagner fără o nelinişte teoretică” (p. 356). Teoria este, aşadar, la Negoiţescu, trăită dramatic...