Piesă cu piesă, Andrei Şerban compune un mozaic al artiştilor străini şi români pe care i-a cunoscut, o frescă personală a lumii culturale, cu punctele ei forte şi vulnerabilităţile mai puţin ştiute. Nume mari din lumea artei sunt evocate nu doar din perspectiva regizorului, ci şi a omului care a cu...

Piesă cu piesă, Andrei Şerban compune un mozaic al artiştilor străini şi români pe care i-a cunoscut, o frescă personală a lumii culturale, cu punctele ei forte şi vulnerabilităţile mai puţin ştiute. Nume mari din lumea artei sunt evocate nu doar din perspectiva regizorului, ci şi a omului care a cunoscut alţi oameni. Peter Brook, o autoritate în teatrul contemporan, i-a facilitat autorului întâlnirea cu gândirea lui Gurdjieff. Ellen Stewart, fondatoarea teatrului newyorkez La MaMa, ieşit din şabloane şi devenit platformă de expresie pentru artiştii tineri, şi-a învăluit viaţa privată într-o aură de legendă. Meryl Streep, stăpânită de impulsuri contradictorii şi mereu imprevizibilă, avea în tinereţe ambiţia de a fi prima în toate. Pina Bausch le cerea dansatorilor o sinceritate absolută, aproape brutală, făcându-i pe unii să izbucnească în plâns la repetiţii. Dând la o parte măştile – tot atâtea conversaţii cu sine –, autorul ne arată nemijlocit chipurile de sub ele, ipostaze ce construiesc împreună imaginea omului care îşi închină viaţa artei şi arta vieţii, ca să înţeleagă diferenţa dintre fantezie şi realitate.

„Niciodată singur, acesta e titlul cărții în care Andrei Șerban își evocă prieteni, parteneri sau colaboratori. Astfel își precizează condiția de artist, ce se împlinește în comunitate și nu în singurătate, ca a oricărui om de teatru. El a cultivat-o și dezvoltat-o cu un talent unic, căci și-a manifestat constant capacitatea de contaminare energică și artistică a unor grupuri de vârste, culturi sau istorii diferite. Ceea ce Andrei Șerban își asumă ca statut a fost profund penalizat de criza covid-ului. De aceea regizorii au fost cei mai destabilizați prin izolarea impusă drastic, ce i-a frustrat tocmai de regimul lor de lucru și, grav răniți, și-au căutat sau găsit soluții de compensație. Ca Șerban care, condamnat la solitudine, și-a revizitat prin scris colegii de o viață sau artiștii cărora le-a făcut portrete cu precizie și afecțiune autobiografică reunindu-i într-o carte scrisă tocmai departe de ei și de fervoarea agitată a repetițiilor. Descindere în timp, tocmai pentru că văduvit de prezentul comunitar. Pentru că a fost « singur », s-a consacrat acestei expediții retrospective și a realizat acest muzeu personal.” George Banu