Scos din productie - Zoltan Rostas, Florentina Tone

„Eram în străinătate și, pe atunci, la noi, în România, era vremea impermeabilelor, a fâșurilor. Ne-am dus în Germania și unii dintre colegii mei care mai fuseseră și știau cum merg lucrurile cumpărau fâșurile cu grămada, nu unu’, două, trei, ci cu grămada.

Pe atunci, în Germania, aceste pelerine, pentru că nu erau îmblănite, nu nimic, se demodaseră, dar la noi în România erau în vogă.

Dacă aveai un fâș erai cineva, dacă te vedea cineva cu fâș zicea: Băi, da’ bine îmbrăcat e ăsta, se vede că are bani. Ele, așa, erau frumoase, albastre, cu o croială frumoasă, în sfârșit. [...]

În București, fâșurile astea se vindeau ca pâinea caldă. Întrebau: Au venit sportivii, au adus fâșuri?”

„Și, când am venit în țară, normal, a trebuit să merg la radio, la televiziune, să-mi ia interviu și, printre întrebările ziariștilor de la acea vreme, un ziarist mă întreabă: Ce amintire plăcută ai tu din Cuba? Zic: În afară că am luat medalia de argint, cea mai plăcută amintire este că m-a primit Fidel Castro.

Zice: Aaaa, nu pot să trec asta aici. De ce?, întreb eu. Păi, trebuie să te primească președintele nostru întâi, și după-aia. Era în perioada aia comunistă...”

„Din partea Securității venea cineva, dar sunt sigur că erau și în echipe. Însă cea mai vizibilă experiență a fost când făceam turnee cu echipa.

Era cineva care ne însoțea și ne ruga să stăm împreună, să nu ne despărțim, să mergem în grup, pentru a putea să ne supravegheze. Și la prima intersecție grupul se despărțea în două.

El era nedumerit, se lua după un grup. La a doua intersecție iar se splituia, grupul se despărțea și rămânea cu unu’, care și acesta intra într-un magazin și se despărțea de el.

Era o bășcălie în acel moment”.