Solilocvii

Solilocvii

Cuvantul nu se arunca cum o piatra,

Cuvantul este o rostire in sobor,

Soptita mai intai pe langa vatra

Si incalzita-n suflet ca ogor.

El poate germina ca intr-o sera

Multiplicand apoi inflorescenta,

Contamineaza-n timp intreaga sfera

Si cheama-n dialog cu Providenta.

Nascut din arcul incordat al mintii

In suer slobozit ca o sageata,

Adeseori uimindu-ne Parintii -

Cuvantul incrustat in sfanta Carta.

Cu el ai sa lovesti ca si o arma

Suficienta lenesa sau ingamfarea,

Cum valul intr-o stanca sfarma

Atunci cand e-n furtuna marea.

............

Dar ca samanta aruncata-n stanca

Striga-n zadar cand nu e perceput

lar zbuciumul si suferinta ta adanca

Reverbereaza-n tine gandul ce-a durut!

Atunci, dorind sa afli sincer dialog

Vorbesti cu tine insuti in surdina,

Rostind in soapta tainic monolog,

Cu diamantele pazite de lumina.