Dincolo de politicile socio-culturale care au străbătut ultimele două secole, ruralul poate fi perceput ca un spațiu prin excelență local, regional, cu ajutorul căruia o cultură semi-periferică precum cea românească se poate defini în afara preconcepțiilor referitoare la adaptarea sa mimetică după m...

Dincolo de politicile socio-culturale care au străbătut ultimele două secole, ruralul poate fi perceput ca un spațiu prin excelență local, regional, cu ajutorul căruia o cultură semi-periferică precum cea românească se poate defini în afara preconcepțiilor referitoare la adaptarea sa mimetică după modele vestice.

Aportul literaturii rurale, de pildă, sistematic neglijat sau subestimat în istoriografia literară românească, a fost esențial în configurarea modernității autohtone. Contribuția ruralismului a fost, însă, minimalizată în discursul cultural românesc, creându-se o proiecție paralelă ideii de modernitate și de modernizare (cel mai des echivalate cu spațiul urban și cu ethosul intelectual citadin, „manierat”, „civilizat”, „burghez” etc.). În realitate, ruralul reprezintă o parte integrantă a dezvoltării și consolidării culturii românești. Angrenată în ceea ce se poate numi o „dezvoltare combinată și inegală”, ruralitatea, departe de a fi alternativă la modernitate, reprezintă mai degrabă o componentă a ei, a unei modernități singulare, însă eminamente asimetrice. Rolul cultural al ruralului a fost, dintotdeauna, cel de a instanția o plajă diversă și nuanțată de reacții la provocările și inegalitățile inerente modernizării.