Considerat o capodoperă a postmodernismului, Curcubeul gravitaţiei este unul dintre marile romane ale literaturii universale. Titlul romanului se referă la arcul de fum pe care îl lasă în urmă rachetele V2 şi totodată – în viziune parodică – la semnul pe care i-l trimite Dumnezeu lui Noe când îi pro...

Considerat o capodoperă a postmodernismului, Curcubeul gravitaţiei este unul dintre marile romane ale literaturii universale. Titlul romanului se referă la arcul de fum pe care îl lasă în urmă rachetele V2 şi totodată – în viziune parodică – la semnul pe care i-l trimite Dumnezeu lui Noe când îi promite că nu va mai distruge niciodată omenirea. Tyrone Slothrop, protagonistul, este militar în Londra anului 1944 şi are o problemă bizară: de câte ori se simte excitat, explodează o bombă. Superiorii săi din cadrul armatei îl ţin sub observaţie, încercând să găsească explicaţia acestui fenomen straniu.

Dar asta este doar o piesă a marelui puzzle şi, aşa cum aflăm curând, fiecare eveniment din intriga infinit de complicată a romanului, oricât de izolat ar părea, este conectat la o reţea de dimensiuni colosale, ţelul suprem fiind acela de-a arunca lumea în aer cu o ultimă rachetă devastatoare. Ca întotdeauna în cărţile lui Pynchon, nu există un singur fir narativ, o singură poveste, ci o proliferare de personaje şi evenimente care torturează şi fascinează cititorul cu sugestii, referinţe, calambururi şi bancuri, punându‑i la încercare puterea de înţelegere.

„Sentimentul pe care se întemeiază literatura lui Pynchon nu este nostalgia nabokoviană, ci teama de vid, care transpare în redarea megalomaniei paranoide, în construcţia adevăratelor şi falselor intrigi, în inventarele epice, în simbolurile şi metaforele unificatoare, debordanta energie verbală, descrierile detaliate ale unor decoruri naturale sau artificiale şi subculturi de diverse tipuri, în umorul adolescentin şi duritatea care duce la orgii agrementate cu alcool şi droguri, perversiuni sexuale şi inversiuni de roluri şi, în sfârşit, în preocuparea obsesivă pentru convertirea sadomasochistă a cărnii în materie moartă. Pynchon nu creează personaje în sensul obişnuit al termenului, ci nişte făpturi mecanice puse în mişcare de o comică frenezie sau o angoasă nelămurită.” (The New York Times)