Intre vulturi si oameni - Teodora Matei

De'Log m-a adus aici, in coliba parasita de la marginea satului. M-a impins inauntru si a fixat cu umarul scandurile prinse cu funii ce astupau intrarea. S-a intors peste cateva momente cu un cutit in care se reflectau razele lunii. L-a trecut o data peste legatura de la spate si mainile mi-au tasnit in fata, eliberate din stransoare. Varful lamei imi ciupise pielea antebratului si lasase in urma trei picaturi de sange. Le-am privit scurgandu-se pe camasa alba de panza aspra.

Ma asez pe pamantul batatorit, rezemata de peretele colibei. Nuielele lipite cu pamant nu opun rezistenta. Daca m-as lasa pe spate, si as face asta in mod repetat, betele acelea s-ar rupe. Peretele colibei s-ar darama, iar eu as evada. Degeaba, pentru ca n-as avea unde sa ma duc. La rasarit e marea, pe care femeile nu pot calatori. La apus, muntele salbatic. N-as ajunge vie dincolo de piscuri. Judecata Vulturoaicelor m-ar fi tinut prizoniera oriunde, chiar si in mijlocul campului. Funia de la incheieturi, coliba parasita... erau doar pentru ceilalti, pentru satenii ce asteptasera incruntati sa fiu scoasa de la judecata. Pentru ochii ce ma urmarisera cu ura cum paseam desculta prin colb. Pentru gurile mute, deschise a mirare. Pentru cei ce sopteau speriati. Pentru privirile acuzatoare ce ma sfasiau. Eram primul om, dupa sute de ani, judecat dupa Cartea Veche. Prin spatele tuturor curiosilor, deodata cu mine, mergea cineva. Nu am intors capul. Cu coada ochiului, am zarit silueta zvelta si intunecata plutind dincolo de multimea incremenita. Am inchis ochii, am inspirat si l-am simtit. Raa'Min era acolo. Venise dupa mine. Trebuia sa astept semnul. In zori voi fi arsa pe rug.