Darul Ioanei - Stelian Turlea

**Daniel Cristea Enache:*Pe structura tare, incasabilă a acestui erou care vede, ca şi predecesorii lui camilpetrescieni, idei, creşte Darul Ioanei *: un roman solid şi original, epic la modul polifonic şi cu adâncimi psihologice ce aşteaptă să fie explorate.

** Alex. Ștefănescu:Complicata poveste de dragoste a celor doi, pitorescul personajelor secundare (cele mai multe – din lumea presei) aduse succesiv în prim-plan, subtilitatea analizelor psihologice, autenticitatea situațiilor descrise – totul face ca romanul să se citească integral, cu interes, și nu pe sărite, dintr-o curiozitate capricioasă, așa cum se citesc romanele multor autori de azi. Stelian Țurlea este, prin formație și sensibilitate, un autor din vremea noastră, care scrie însă atrăgător, ca autorii de altădată. Radu Cosașu:Ţurlea (...) cunoaşte „neliniştea iradiată de şiretlicurile vieţii“ şi detectează acea sumbră perversitate a tiraniei, când „in­diferenţa putea fi foarte bine numită mulţumire su­fletească“. Nu avem azi prea mulţi romancieri de o asemenea competenţă. Constantin Stan:Romanul lui Stelian Țurlea vine să infirme previziunile pesimiste ale unor critici în privința apariției unor opere esențiale despre perioada comunistă. Darul Ioanei este masiv, modern și un regal al cuvântului. Dan C. Mihăilescu:O surpriză de pro­porţii din partea acestui autor (...) Construit în regimul performanţei şi violent atipic într-un prezent narativ dominat de minimalism şi autobiografismul pitoresc. „Darul Ioanei“ este, aş zice, ostentativ mai ofertant decât, să zicem, „Martorul“ sau „Iubire în decem­brie ’89“. Spre datoria criticii lite­rare. Irina Petraș**: Mai multele planuri de vieţi povestite se întretaie sub semnul ficţiunii mai puternice ca realitatea, căci povestea poate face abstracţie de adevăr şi îl poate înlocui, în cele din urmă. Nu întâmplările sunt esenţiale, ci aşteptarea lor provocată prin verbalizări tot mai stufoase.** Dan-Liviu Boeriu:** Stilistic vorbind, romanul e absolut remarcabil. Mă gândeam că aş putea să spun că e călinescian ca structură şi camilpetrescian din punctul de vedere al construcţiei personajelor. Şi cred că n-aş greşi prea mult. Nu mi-aş fi putut închipui că mai există azi autori români care să fie atât de preocupaţi (aproape flaubertian) de tonul şi muzicalitatea frazelor unei cărţi încât s-o rescrie de nenumărate ori şi s-o dea spre publicare abia când i se pare că romanul nu are nicio fisură.