Cunoaşterea de sine este îndatorirea primordială a ­­omului; el este dator, înainte de toate, să se cunoască pe sine.

Cunoaşterea de sine este îndatorirea primordială a ­­omului; el este dator, înainte de toate, să se cunoască pe sine.

Lipsit de cunoaşterea de sine, gândurile lui se află în ­ră­tă­­cire, fiind prizonier al feluritelor patimi, stăpânit de aprige pofte, preocupat de multe şi zadarnice lucruri, cu o viaţă neliniştită, dezordonată şi plină de griji, greşind în ­toate; se poticneşte pe calea vieţii, clătinându-se la fiece pas, se împiedică, cade şi este strivit. Se adapă cu băutura tristeţii şi a amărăciunii, îşi umple inima de durere, ducând o viaţă cu neputinţă de îndurat.

Recunoscând dificultatea acestei lucrări a cunoaşterii de sine, dar înţelegând necesitatea ei, am alcătuit aceste studii religioase, sub forma unor pilde şi portrete morale, şi am ­descris cât mai limpede, după puterea noastră, caracterul fiecă­rei virtuţi şi al fiecărui viciu, studiind firea umană şi cerce­tând puterile morale ale sufletului, cu nădejdea că ­harul virtuţilor va atrage inima cititorului spre ele, că frumuseţea lor nemu­ritoare va pune stăpânire pe sufletul său şi că inima lui va fi rănită de dragostea pentru ele, spre a se avânta să le urmeze.”

* * *

„Cu ce cuvinte te voi putea lăuda, Virtute, cu ce cuvinte îţi voi cânta frumuseţea, cu ce flori îţi voi împodobi harurile sau cu ce cununi îţi voi putea încununa puterea, cu ce peniţă îţi voi putea de­scrie chipul? întru tine se află splendoarea şi fericirea sufletului. întru tine se află sănătatea trupului. întru tine se află curăţia duhului. întru tine se află ceea ce este bun şi desăvârşit.”

Sfântul Nectarie, Mitropolit de Pentapole