(…) Bărbatul fără chip mă sfida, sau așa mi se părea, mișcându-și capul ca și cum un vortex puternic ar fi încercat să-l atragă înăuntrul lui. Iar în jurul lui nu era decât beznă și frig, și se auzeau niște șoapte din care nu înțelegeam nimic. Nu știu de ce nu-mi ieșea din minte acest gând: Atunci c...

(…) Bărbatul fără chip mă sfida, sau așa mi se părea, mișcându-și capul ca și cum un vortex puternic ar fi încercat să-l atragă înăuntrul lui. Iar în jurul lui nu era decât beznă și frig, și se auzeau niște șoapte din care nu înțelegeam nimic. Nu știu de ce nu-mi ieșea din minte acest gând: Atunci când mori, sfincterele ți se relaxează și ți se scoală mai tare ca niciodată în viață. Eu nu eram mort. Nu încă. Eram tânăr. Aveam 27 de ani.

„Cine ești?” am întrebat.

Bărbatul fără chip nu a răspuns, dar a întins o mână. Mâna lui era rece, rece ca o bucată de gheață. Am mai atins astfel de mâini, dar erau mâinile unor morți. Domnul Lazăr. Unchiu-meu. Le-am atins mâinile curios și speriat. Curios să ating moartea, dar speriat de prezența ei.

Dar nu, nu încă… Nu încă, omule fără chip.

„Ți-e frică? Ești bărbat sau nu?” am auzit o voce și mi-am amintit când unchiu-meu mi-a spus asta.

Eram cu maică-mea în grota mistrețului, iar el încerca să ne convingă să vorbim cu bunică-mea ca să-i dea o semnătură pentru o bucată de pământ, pământ pe care bunică-mea îl primise de la părinți ca zestre și care era folosit de altcineva care nu plătise întreaga sumă pentru el. (…)