Simfonia muta

Realismul magic al nuvelelor și povestirilor din Simfonia mută, potopit câteodată de note de fantastic și absurd, nu se desfășoară nici o clipă în gol: el are întotdeauna o acoperire psihologică și, de ce nu, mitologică. Importante nu sunt atât întâmplările, cât atmosfera și, mai cu seamă, mulțimea personajelor ce bântuie paginile cărții. Ele vor rămâne mult timp în memoria cititorului fiindcă o parte din acestea sunt, de fapt, arhetipuri. De aici și nota de fantastic, precum și grotescul sau umorul absurd. Izvorând din inconștient, ele parcă vin din interiorul peșterii lui Platon, contaminând și transfigurând prin trăirile lor tulburi contingentul.

Cadrul e cât se poate de real sau chiar hiperreal pe alocuri, recognoscibil în multe pagini, personajele însă, în ciuda conturului lor realizat cu precizie aproape chirurgicală, par scăpate de la balamuc, având aerul unor năluci proaspăt ieșite pe poarta propriului infern existențial. Ironică uneori, neașteptat de tragică alteori, Simfonia mută este tocmai cea care, paradoxal, dă glas celor mai ascunse gânduri și sentimente ale fiecăruia dintre noi, iar glasurile care răzbat dinăuntrul ei nu sunt altceva decât expresii vii ale tumultului nostru interior ce ne bulversează, adesea, conștiința. În acest sens, fiecare povestire este, mai mult decât orice altceva, o oglindă când limpede, când dureros de contorsionată a existenței noastre în lume.