Nu mai este ce-a fost, satul nu mai este cel pe care îl știm din poveștile bunilor și străbunilor. Dar e firesc, oarecum. Oamenii înseamnă * satul,iar oamenii sunt alții și alții și alții. Sufletul satului, însă, nu s-a stins. Ce-o fi însemnând sufletul satului? Bătrânii, purtători ai amintirilor al...

Nu mai este ce-a fost, satul nu mai este cel pe care îl știm din poveștile bunilor și străbunilor. Dar e firesc, oarecum. Oamenii înseamnă * satul,iar oamenii sunt alții și alții și alții. Sufletul satului, însă, nu s-a stins. Ce-o fi însemnând sufletul satului? Bătrânii, purtători ai amintirilor altor vremuri? Paginile de carte, ideile sau obiectele cu miros de altă lume *? Ori, poate, costumul popular, cel atârnat ca un trup fără de suflet în casa-muzeu? Sau șesul sau măgura sau văile, pădurea și iarba, țarcul oilor și gustul cașului… Cu ultimele puteri, încearcă să se strecoare, făcându-și loc în construcțiile noi, impunătoare sau în portul popular epatant sau în nunțile fastuoase. Paradoxal, dar în ciuda transformărilor iremediabile, sufletul satului oșenesc există!

În gândurile celor de azi, imaginea satului tradițional stăruie în liniștea serii, întreruptă, rar, de câte-o talangă. Îți vine să pui degetul pe buze… sshhh… Nu tulbura liniștea satului! Lasă-l în somnul lui dulce! Și speri, că, nevorbind de el, va rămâne așa, neatins de negurile zilelor de azi. Dar, satul despre care facem vorbire este unul care cuprinde o întreagă * țară*, cea a Oașului – o lume a contrastelor, a gestului scurt și cuprinzător, a vorbei zgârcite dintre tăceri lungi. Oșeanul – ploaie de vară în ropot, vârful colinei și tăișul coasei, cuta verticală dintre sprâncene, gândul ascuns și nerostit…

Blândețea și candoarea se tocesc în asprimile vremilor. Nu e loc de ele în grija cea de toate zilele. Rămâne pe chip năduful și dorul dreptății, desenat într-o hartă de cute și riduri. Cum să te faci auzit în lume? Prin roșu aprins, prin contrastul tare cu verdele, prin strălucirea mărgelelor și greutatea costumului care te * apasăcu picioarele pe pământ. Prin arcușul ținut strâns și tras cu forță peste gâtul sugrumat al ceterii. Corzile plesnesc, una câte una, dar strigătul răzbate ca un țipăt frenetic al dorinței de nu fi lăsat uitării. Prin danțul apăsat ce cutremură pământul și înalță simțirea. Și, ca și cum nu ar ajunge tropotul, țâpuritura * spintecă văzduhul, înalt, tot mai înalt.

De unde forța aceasta? De unde atâta putere de a riposta în fața tăișului istoriei fără să plece capul? Din răsuflul dacilor, cei ce respirau liberi pe aceste meleaguri? Din credința în Dumnezeu? Din credința în dreptate? Din toate la un loc a luat oșeanul și învolburarea sângelui lupilor dacici și puterea rugăciunii și forța naturii dezlănțuite în culori și vibrații.

Povestea idilică a satului românesc, în nuațe pastel, nu-și are locul aici. Aici, în Țara Oașului cea fabuloasă și contrastantă și cu un farmec aparte…