Actori care ard fara rest

Critic de teatru, profesor universitar, redactor şef al revistei de cultură a spectacolului ManInFest, autoare a unor studii de referinţă precum Teatralizarea şi reteatralizarea în România: 1920 – 1960 (Ed. Eikon, 2003), dar şi a unei atipice monografii, Habarnam în oraşul teatrului.** Universul spectacolelor lui Alexandru Dabija (Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” și Editura Limes, 2010), Miruna Runcan a mai scris, cu ani în urmă, din poziţia privilegiată de acompaniator avizat şi îndrăgostit al procesului de creaţie scenică. Dacă cele Cinci divane ad-hoc fuseseră dedicate regizorilor de vârf ai generaţiei sale, Actori care ard fără rest este rodul fascinaţiei exercitate asupra sa şi al reflecţiilor inspirate de arta minunaţilor interpreţi Dan Săndulescu, Mircea Andreescu, Coca Bloos, Costache Babii, Constantin Cojocaru, Irina Wintze, Elena Popa, Emilia Dobrin, Oana Ştefănescu, Dorina Lazăr, Marian Râlea, Bogdán Zsolt, Hátházi András. Actori pe care Miruna Runcan a avut şansa de a-i urmări ani de-a rândul fie ca martor competent/ cronicar, fie, în cazul câtorva dintre ei, ca secretar literar al Teatrului Dramatic din Braşov (1980–1984) şi al Teatrului Odeon din Bucureşti (1991–1994).

Cele treisprezece portrete sunt completate de teatrografii şi de nenumărate instananee “în rol”.* Dacă m-ar întreba cineva (…) care e, în mintea mea, firul de legătură între actorii ăştia atât de diferiţi între ei, şi pe care eu îi iubesc mai tare decât pe alţii – poate mai renumiţi, poate doar mai populari – aş sta o clipă pe gânduri. Şi apoi aş recunoaşte că foarte personala mea ierarhie sentimentală se bazează pe… săritul peste umbră. Cu alte cuvinte, îmi plac de mă topesc mai ales actorii care nu se instalează în ştiut, indiferent de experienţă, vârstă sau şansă geografică de a lucra într-un teatru de centru, ori într-unul de margine. Am aflat demult, încă din primii mei ani de teatru, că legătura dintre inteligenţa epistemică şi inteligenţa artistică e una foarte subtilă, şi că îmi face o secretă plăcere să urmăresc traiectoria prin care una se topeşte-n cealaltă şi invers. Actorul care mă surprinde de fiecare dată, actorul pentru care fiecare nou rol are, dizolvată în el, o nouă aventură de cunoaştere (de sine, în primul rând) e, pentu mine, suma unei încântări uluite, copilăreşti (încântarea aia, de tipul “Doamne, cum e, oare, posibil?”) --* ** Miruna Runcan**