Poemele Anei este o carte de excepţie, îndelung construită, tratând o mare temă într-un mod aproape monografic, surprinzătoare prin diversitatea de valori, prin dinamica mijloacelor folosite şi prin semantismul bogat, prin fluxul liric debordant, conferind poeziei lui Mircea Petean o dimensiune nouă...

Poemele Anei este o carte de excepţie, îndelung construită, tratând o mare temă într-un mod aproape monografic, surprinzătoare prin diversitatea de valori, prin dinamica mijloacelor folosite şi prin semantismul bogat, prin fluxul liric debordant, conferind poeziei lui Mircea Petean o dimensiune nouă, a iubirii predestinate, mai presus de viață și de moarte. Paul Aretzu

Poemele Anei, constituie o parte cu totul remarcabilă în evoluţia poeziei lui Mircea Petean.

Încetul cu încetul poemele reușesc să prefigureze liniar şi auster chipul lăuntric decantat prin iubire, chipul de care nu ostenim să ne apropiem mereu, însă pe care nicicum nu-l vom putea întrezări în această viaţă: este chipul dinaintea recluziunii în timp. Versurile înscriu o epură parcă liturgică înspre finalul cărţii, care poartă de altfel şi un titlu inspirat: Poemele Anei.

După graţia unei asemenea „aflări” a iubirii, nu se mai poate scrie ca înainte, pentru că ea creează o stare, o decantare de balast întru instaurarea treptată a unei „alte” Iubiri, una care nu cunoaşte caducitatea, o stare dinspre care compasiunea şi comuniunea vor prefigura orice rostire, ba mai mult: orice tăcere fertilă.

O stare care obligă la renunţare spre a înlesni sunetul propriu, genuin, sound-ul, care doar el poate înscrie o împlinire. Să-i acordăm aşadar poetului rostirea din urmă, una care devine emblematică în acest sens: „iubirea leagă ceea ce nici moartea nu dezleagă”. Andrei Zanc

(ed. a doua revăzută și adăugită; pref. de Andrei Zanca, postfață de Paul Aretzu)