Ceva mai departe de mirajul petrecerilor techno, al filmelor narcotice și de reveria tehnologică în care poezia mai recentă se tot lansează like there’s no tomorrow, în linie cu ultimele teorii eco, biocharia. ritual ecolatru e un ecosistem singuratic. Odată, pentru că în felul lui sumbru-melancolic...

Ceva mai departe de mirajul petrecerilor techno, al filmelor narcotice și de reveria tehnologică în care poezia mai recentă se tot lansează like there’s no tomorrow, în linie cu ultimele teorii eco, biocharia. ritual ecolatru e un ecosistem singuratic. Odată, pentru că în felul lui sumbru-melancolic se abate de la orice teritorii poetice consacrate și anunță o nouă hegemonie identitară și literară; una care elimină fandoselile umane antropocentriste în favoarea unor procese environmentally-friendly, dominate de o viziune futuristă „agresată” de o luxurianță imagistică vegetalo-animală. Mai apoi, pentru că e străin de proiectele ceva mai vechi ale lui Mihók Tamás și prizează un întreg discurs poetic pe fondul unei fascinații reconstructive. Geneză și teritorii reinventate, organicitate și un filtru vizual aproape excesiv, dominat în exclusivitate de avatarele unei noi ordini naturale – cam aici pot fi localizate ritualurile ambientale reci și aparent impersonale ale acestor poeme. Niște meditații asupra lumii fără noi, ele derulează, pe ritmuri old school și prizând pe alocuri și câteva artificii lingvistice și conceptuale, niște narațiuni civico-sociale stranii, de orientare ecologică și cu o atmosferă minimalistă. Cam cum ar fi dacă Alan Weisman s-ar întâlni cu Sigur Rós. O introducere convingătoare într-o posibilă poezie a viitorului. (Andreea Pop)