Jucandu-l pe Mefisto - Mihai Maniutiu

Regizor de teatru și scriitor, Mihai Măniuțiu a montat în teatre importante din România și străinătate, creațiile sale primind numeroase premii pentru cea mai bună regie, originalitate și cel mai bun spectacol al anului. Ca scriitor, a publicat mai multe volume de poeme, între care, la Editura Tracus Arte: Tu (2016), * Avionul fantomă*(2017),* urmuz. 23 noiembrie 1923 (2018), precum și volume de povestiri cu tentă onirică și fantastică: Un zeu aproape muritor (1982), Istorii pe care n-am să le * scriu (1998), Opiniile unui călător nedemn de încredere (2011). În anul 2015, la Humanitas, i-a apărut romanul Aventurile hingherului în Balkanya, iar în 2017, culegerea de proze Fuga cu Henri. În anul 2018, Editura Tracus Arte i-a publicat microromanul Fantome în Las Vegas, în 2019, povestirea Filip și întunericul, iar în 2020, cartea de poeme Bufonerii și litanii.

Noua etapă, de ispășire a tragismului depresiv prin carnavalesc și fantezie dictatorială, începută cu Aventurile hingherului în Balkanya, a continuat cu poemele din Tu, * Avionul fantomă*, urmuz. 23 noiembrie, și cu romanul de onirism delirant Fantome în Las Vegas (toate apărute la Editura Tracus Arte), pentru a-și explora climaxul în Fuga cu Henri, un florilegiu fantasmatic publicat în 2017 la Humanitas. Aș spune că, în faza tragismului, scena lui Măniuțiu era populată cu viziuni demne de Goya și Bosch, pentru ca acum, odată cu exorcizarea prin coregrafismul comicăresc, să cutreierăm prin cadre din Chagall, Klee sau Kandinski.

Dan C. Mihăilescu

Maniera suprarealistă de transcriere îi este prozatorului la îndemână, căci punerea în scenă e ea însăşi recurs la suprarealitate. Rostirea devine prospectivă, printr-o „indeterminare temporală şi logică”, vizând neobosit originaritatea. Căutările oscilează periculos între fiinţă şi umbra ei prelungă şi înşelătoare, închipuind când delicate, stranii ombres chinoises, când groteşti secvenţe de spectacol * karaghioz.*Irina Petraș

Alternând onirismul cu suprarealismul și absurdul cu grotescul, literatura lui Mihai Măniuțiu se încadrează undeva pe filiera teatrului ionescian și a lirismului naumian, în acea zonă a aproximării inexprimabilului, unde totul este deopotrivă morbid și feeric, impur, obscur și ezoteric. Nu găsesc nici un motiv pentru care scriitorul să rămână în umbra regizorului.

Marius Chivu

Cele câteva cărți de proză publicate până acum de eminentul regizor de teatru Mihai Măniuțiu, inaugurate în 1982 de microficțiunile din* Un zeu aproape muritor *, au atras deja atenția asupra particularei sale înclinații pentru un univers în care realitatea imediată și proiecțiile ei cele mai fanteziste fac casă bună. Autorului de povestiri desfășurate pe spații reduse îi place să-și lase liberă reveria, extinsă până la confuzia de planuri între faptul controlabil „documentar” și jocurile unor ficțiuni insolite, atrase în spectacole carnavalești.