În faza tragismului, scena lui Măniuțiu era populată cu viziuni demne de Goya și Bosch, pentru ca acum, odată cu exorcizarea prin coregrafismul comicăresc, să cutreierăm prin cadre din Chagall, Klee sau Kandinski.

În faza tragismului, scena lui Măniuțiu era populată cu viziuni demne de Goya și Bosch, pentru ca acum, odată cu exorcizarea prin coregrafismul comicăresc, să cutreierăm prin cadre din Chagall, Klee sau Kandinski.

Dan C. Mihăilescu

Ne aflăm într-un laborator ambiguu în care realul și oniricul nu au granițe ferme, în care experiența, imaginația, visul și amintirea își încurcă instrumentele, iar locul și timpul sunt coordonate schimbătoare, suportând oricâte răsuciri și întoarceri. Prozele imbricate ale lui Mihai Măniuțiu se citesc cu sentimentul că ți se pun la îndemână misterioase chei de dezlegat mari adevăruri, dar și cu disperarea fertilă că nu vei putea găsi ușile pe care le deschid.

Maniera suprarealistă de abordare a lumii e absolut legitimă în ochii cititorului copil. Cum la vârsta copilăriei fantasticul e din lumea aceasta, planurile alunecă unele în altele, granițele dintre lumi și obiecte, dar și proporțiile aparent imuabile pot fi sparte sau măcar negociate, distorsiunea e pozitivă, căci inovatoare, povestea curge șerpuit și poate oricând reveni asupra propriilor enunțuri. Se exersează căi de conservare a uimirii, a inocenței curioase și îndrăznețe, a libertății de mișcare printre cuvinte și lucruri, pentru o reevaluare pe cont propriu a relațiilor umane.