Multe, foarte multe dintre versurile eminesciene postume ne-au rămas până acum necunoscute. Și asta fiindcă, pentru editori, efortul uriaș de a pune în ordine complexitatea neobișnuită a manuscriselor lui Eminescu a fost mereu dublat de greutatea de a decide între ceea ce este provizoriu și definiti...

Multe, foarte multe dintre versurile eminesciene postume ne-au rămas până acum necunoscute. Și asta fiindcă, pentru editori, efortul uriaș de a pune în ordine complexitatea neobișnuită a manuscriselor lui Eminescu a fost mereu dublat de greutatea de a decide între ceea ce este provizoriu și definitiv. Dar provizoriul, la Eminescu, își are desăvârșirea sa, uneori la fel de exemplară ca a formei definitive. A venit vremea, poate, să ne dăm seama de acest lucru și să descoperim ceea trebuia odată și o dată descoperit: o altă față a poetului Eminescu, un „sunet secund“ al creației sale poetice, ce se face auzit, în chip indubitabil, în versurile lăsate până acum „în penumbra“ tiparului.

Volumul de față adună multe dintre acele „crâmpeie închegate“, cum le numea Perpessicius, pe care acesta doar le-a transcris și tipărit în mărunta literă a aparatului critic din ediția de Opere, dar pe care le-a „uitat“ totuși acolo. Readunate cu grijă și puse împreună, ele își regăsesc ceva din rostul lor inițial: acela de a fi poezie.