O mărturisire:

O mărturisire:

„Cerând iertare” – aşa începe acest volum. Iertare că îndrăznesc să mai scriu versuri şi, iată, să le mai şi public: depăşit moral cum sunt de aceste vremuri nenorocite („pandemie-război”; nu numai). Datorită scrisului (şi cititului) mă mai suport, supravieţuiesc (numai când scriu, rar, din păcate, simt că nu trăiesc degeaba). Să fac față, mi-am tot distras atenția de la realitățile cotidiene, scriind pentru sertar. Am anunțat, la sfârșitul anului 2017, că nu mai scot nici o carte, era o reacție naturală a mea de dorință de izolare, să-mi mai împac sufletul. Au trecut anii și am luat seama că sunt tot mai dezechilibrat însă, că am nevoie de un „punct de sprijin”, pe care nu-l pot avea, previzibil, decât definitivând o carte (deformat profesional cum sunt; alții au alte supape la dispoziție). Lucian Vasiliu, directorul Editurii Junimea, m-a anunțat că în 2022 mă include obligatoriu în planul de apariții cu Jurnalul meu din anul Revoluției (serializat în

revista lui, Scriptor). Mi-a spus că mă dezleagă el (a avut tată preot) de „pedeapsa” de a nu mai publica nici o carte. Cum m-am îndepărtat de duhovnicul meu (care ar fi trebuit să mă ierte, pus în genunchi, că-mi încalc promisiunea de a nu mai publica o carte), am acceptat.

În secret știind ce am declarat la o anchetă a României literare, anul trecut: Îmi las organismul să se consume de la sine, scriu spontan, „vârsta lăuntrică” se plimbă între anul nașterii și anul morții (mi s-a ghicit 2023-2024). Chiar așa, mi s-a ghicit anul morþii: 2023 (moarte violentă, probabil accident de mașină), nu-mi mai amintesc de cine și când. Un motiv în plus. Cum altfel să întâmpin ultimul meu an „ghicit” decât cu o carte de versuri? Cerând iertare…

Liviu Ioan Stoiciu,

2 mai 2022, Brașov