„O, ce fiinta e si omul ca se poate plinge de el insusi! Vreau in aceste clipe, iubite prietene, iti fagaduiesc, vreau sa ma indrept, nu vreau sa mai rumeg putinul rau pe care destinul ni-l harazeste, asa cum am facut pina acum; vreau sa ma bucur de clipa de fata, si tot ce e trecut sa ramina trecut...

„O, ce fiinta e si omul ca se poate plinge de el insusi! Vreau in aceste clipe, iubite prietene, iti fagaduiesc, vreau sa ma indrept, nu vreau sa mai rumeg putinul rau pe care destinul ni-l harazeste, asa cum am facut pina acum; vreau sa ma bucur de clipa de fata, si tot ce e trecut sa ramina trecut. Desigur, tu ai dreptate, prietene; durerile oamenilor ar fi mai mici daca ei – Dumnezeu stie de ce sint facuti astfel! – nu s-ar ocupa cu un atit de mare zel al inchipuirii de amintirea relelor trecute si ar indura un prezent nepasator.” (Johann Wolfgang von Goethe)