Această pasiune aproape iconodulă pentru Tehnică, pentru Tradiţie, pentru Autoritate e cu atât mai remarcabilă cu cât nu vine din partea unui poet de tip Valéry sau Jorge Guillén, valorizând în absolut * techné*-ul şi elaborarea raţională, la rece, a textului. Dimpotrivă, Berryman e un poet dark, de...

Descriere

Această pasiune aproape iconodulă pentru Tehnică, pentru Tradiţie, pentru Autoritate e cu atât mai remarcabilă cu cât nu vine din partea unui poet de tip Valéry sau Jorge Guillén, valorizând în absolut * techné*-ul şi elaborarea raţională, la rece, a textului. Dimpotrivă, Berryman e un poet dark, de afect, poemele lui, departe de a voi să epateze cu performanţele lor tehnice, nici nu mizează pe ele (aşa cum corpul nu mizează pe frumuseţea oaselor); fiecare dintre cele 385 de Dream Songs, de exemplu, e compus din trei sextine în care pentametrii alternează riguros cu trimetrii, fără însă ca jocul prozodic atât de atent observat să devină vreo clipă mai important decât ceea ce silabele acelea spun efectiv. (Fireşte, la traducere am fost nevoit să renunţ la observarea metricii originale – în măsura în care ar fi fost posibilă păstrarea ei în varianta română, această ambiţie formală ar fi presupus severe modificări ale conţinutului, precum şi alterarea naturaleţii colocviale. În plus, această rigoare metrică specifică nu face sens decât în interiorul tradiţiei poeziei anglo-saxone, ţinând de „anxietăţile influenţei” constitutive lui Berryman, fără corelativ autohton pentru cititorul român.) Iar poetul acesta hipertehnicist e, surprinzător, un antiraţionalist, convins că poezia nici nu are un mesaj inteligibil: „Cântecele astea nu sunt menite să fie înţelese, înţelegi. / Ele sunt menite numai să înspăimânte & călească”, clamează făţiş Dream Song-ul 366.

Vezi mai mult