Scene de viata provinciala

Puțini scriitori se bucură de o asemenea apreciere critică internațională și de atât de mulți admiratori în lumea literară ca J.M. Coetzee. Și totuși laureatul Premiului Nobel pentru literatură a vorbit rar despre sine înainte de publicarea volumului Copilărie, în 1997, o poveste strălucit scrisă, evocând rădăcinile și începuturile unui tânăr autor. Au urmat apoi Tinerețe, intens, cu multe aspecte sensibile, și Miezul verii, inovator și surprinzător de amuzant. Trei volume de memorii ficționalizate, acum revizuite de J.M. Coetzee și reunite sub un singur titlu, Scene de viață provincială, se constituie într-un portret sfâșietor, deși adesea comic, al artistului care se luptă să-și găsească propriul drum, dezamăgit de relațiile amoroase, lumea universitară și climatul politic încins din Cape Town în epoca apartheidului, un portret realizat de unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii.

Nici o tragedie nu marchează primii ani ai micului John, nici o traumă nu îi umbrește copilăria. Totuși, băiatul se simte — și apoi, din orgoliu, alege să fie — singur și la școală, și în familie. Dar lipsa de comunicare și comuniune are un pandant: privirea lucidă asupra realității. Drumul spre adevărata înțelegere și dreapta judecată nu este însă ușor, mai cu seamă în regimul de apartheid al Africii de Sud. Împins de dorința de a deveni poet, tânărul absolvent al facultății de matematică fuge la Londra. Aici trăiește acut sentimentul imposturii și se adâncește într-o depresie care îi seacă energiile. Într-un univers fără perspective, dominat de aceleași automatisme care îi definesc lui însuși existența cotidiană, rareori întrerupte de experiențe erotice sordide, eșecul pare să-i guverneze orice încercare de a comunica. Ca și aparenta incapacitate de a-și înțelege semenii, așa cum reiese din mărturisirile câtorva persoane care i-au fost aproape în varii momente ale vieții — patru femei și un bărbat —, intervievate de un jurnalist acreditat să-i închege biografia regretatului scriitor John Coetzee. Apare astfel portretul unei sensibilități exacerbate, lipsite de alinare atât în mediul edenic al fermei bunicilor, cât și alături de femeile în prezența cărora a îndrăznit să-și abandoneze masca taciturnului. Cinci interviuri câtuși de puțin măgu¬litoare, chiar șocante, ce iluminează noi fațete ale personajului Coetzee, dar enigma persistă, căci ele nu-i întregesc niciodată portretul.