Negrul cernelii exprima, in felul ei, mahnirea gandului meu cand, fara sa vreau, evoc un trecut care nu este numai al lui. Caci pe acea ulita ce apare in amintirile lui, atat de insorita si de primavaratica, in viziunea mea de astazi, parca e toamna tarzie, ploua si cade lapovita.

Negrul cernelii exprima, in felul ei, mahnirea gandului meu cand, fara sa vreau, evoc un trecut care nu este numai al lui. Caci pe acea ulita ce apare in amintirile lui, atat de insorita si de primavaratica, in viziunea mea de astazi, parca e toamna tarzie, ploua si cade lapovita.

Mi se pare ca natura insasi, cu pamant si cer, s-a pus sa ingroape ceva si nu izbuteste. Caci peste tot ce a fost si nu mai este astazi din acea ulita au ramas aceste pagini, mai trainice decat lucrurile ce ni se par netrecatoare decat natura ce ni se pare eterna.

Minunea fara de seaman a scrisului poate realiza, iata, miracolul trecerii unei uliti „umila si nestiuta”, de acum 50–60 de ani, in sufletul copiilor si adolescentilor de astazi cu toata prospetimea si viata ei, cu simtamintele care o inviorau odinioara.

Fiecare om si-a avut in copilarie ulita lui sau drumul lui de tara care duce in Iarna. Caci aceasta ne-a fost tuturor primul univers mai larg, dupa cel incercuit al odaitei noastre, dupa geamul cu magie de televizor, prin care am privit zile intregi afara o lume intreaga, spre care aspiram si care ni se parea inaccesibila, ca o lume de basm...