Filosofia identitatii romanesti

O abordare mai decomplexată a filosofiei româneşti, în evoluţia ei istorică, mi-am dorit dintotdeauna, deşi am înţeles şi eu, ceea ce ştie oricine, că o asemenea lucrare nu mai este posibilă decât ca produs de echipă şi ca trudnicie desfăşurată pe parcursul mai multor decenii de eforturi conjugate. O istorie a filosofiei, ca rezultat colectiv sau, mai rar, singular, ca produs al sârguinţei unui autor este, oricum, o ispravă referenţială în istoria oricărei culturi, o tentaţie şi un semn de maturitate spirituală în evoluţia oricărei comunităţi. Acestea trebuie încurajate şi, eventual, recunoscute ca manifestări de excepţie, care coboară demersul epistemic la fundamente, la invarianţi, la elementele prime din borangicul polivalent al unei culturi.De multă vreme filosofia nu mai este privită ca o disciplină distinctă, ca navă amiral pentru toate celelalte ştiinţe. Filosofia a devenit un ansamblu de discipline autonome şi bine articulate – morala, estetica, epistemologia, filosofia culturii, filosofia istoriei – legate, totuşi, ombilical de trunchiul primar din care s-au desprins, aşa că poate fi abordată şi secvenţial, prin proclamarea ca principiu ordonator al acelor discipline ce s-au declarat autonome. O istorie a esteticii sau a eticii este, în egală măsură, şi o istorie secvenţială a filosofiei.Tot secvenţial, mai poate fi abordată şi tematic, prin asumarea unei idei recurente, ca perspectivă şi principiu paradigmatic în organizarea unei dispuneri istoriografice. De bună seamă, şi abordarea identităţii româneşti, aşa cum s-a coagulat în evoluţia culturii româneşti, poate fi asumată ca idee şi principiu ordonator şi am procedat ca atare. O istorie a identităţii româneşti este, exagerând puţin, şi o istorie limitată, secvenţială, în miniatură a filosofiei româneşti.Ionel Necula