Cuvântul „materie” e deseori folosit în poemele lui Ion Mircea, dar – deloc surprinzător pentru familiarii poeziei sale – ca entitate abstractă, ca o soluţie de a îndepărta de la sine, de a se scutura, în fapt, de povara materialităţii. Poezia lui ilustrează în mod aproape exemplar ceea ce misticii ...

Cuvântul „materie” e deseori folosit în poemele lui Ion Mircea, dar – deloc surprinzător pentru familiarii poeziei sale – ca entitate abstractă, ca o soluţie de a îndepărta de la sine, de a se scutura, în fapt, de povara materialităţii. Poezia lui ilustrează în mod aproape exemplar ceea ce misticii au numit „fuga din carne”. Poemele lui înaintează în plină, în pură i-materialitate. Nu e vorba, însă, în contextul operei sale de asceză, de sfâşiere, de suferinţă. Atmosfera rămâne în genere senină, calmă, mai degrabă jubilatorie decât tragică. Dar poemele sale parcurg un lung şi mereu reiterat „exod în afara materiei”. Această de-materializare tenace este însă realizată cu mijloacele modernismului târziu şi, mai nou, chiar ale postmodernismului. Iar aici el se înscrie într-un contratimp energic cu tendinţa dominantă astăzi care constă în gestul contrar, acela de descoperire şi afirmare, uneori ostentativă, a visceralităţii.

Mircea MARTIN