„Pintea este un discipol al lui Steinhardt, întâi pentru că îl citează mereu, îl analizează, îl examinează. Amintirile sunt frumoase și folositoare, comentariile sunt inteligente și pătrunzătoare. Pintea este evident un cititor vorace, cunoaște nu numai literatura română, dar și pe cea franceză, rus...

„Pintea este un discipol al lui Steinhardt, întâi pentru că îl citează mereu, îl analizează, îl examinează. Amintirile sunt frumoase și folositoare, comentariile sunt inteligente și pătrunzătoare. Pintea este evident un cititor vorace, cunoaște nu numai literatura română, dar și pe cea franceză, rusă și germană, mereu găsește puncte de referință, citate, imagini, din romancieri, din poeți, din eseiști, din autori mai vechi sau mai noi.

Aici vine și partea cea mai interesantă a volumului. Această mulțime de erudiție nu-l împiedică defel pe autorul nostru să rămână un neobosit cititor al Bibliei și al Părinților Bisericii. Știe să citeze cu abilitate lucrurile cele mai neașteptate, să găsească puncte pline de vioiciune, de miez. Știe să interpreteze.” (Virgil Nemoianu)

„Din mulțimea preocupărilor și dăruirilor sale, nu se putea ca Ioan Pintea să nu scrie jurnal. Lecturi înfrigurate, fărâme de trăiri estetico-religioase, revelații sau domesticități «argheziene», întâlniri, întrebări, evocări ale copilăriei sau ale tinereții optzeciste, note de drum în țară și prin Europa, literatură, morală, credință, tot ce se petrece în sine și în preajma lui se încarcă de sens, de-vine semn existențial, amestec de livresc și trăire efervescentă. O puzderie de nume, date, titluri, figuri și întâmplări prin care – spiritual receptat – diurnul cel mai banal se înalță ca nouă dimensiune a ființei. De-am avea măcar douăzeci, dacă nu o sută, de astfel de preoți (așa cum dorea Noica tinerii «mâncători de foc» prin care să facem cultură de performanță), cu totul altfel ar arăta dialogul intelectualilor laici cu Biserica Ortodoxă.” (Dan C. Mihăilescu)