Cand tocmai plangeam de mila lumii noastre romanesti, in dezamagirea ca ne dispar spiritele tinere si condeiele indraznete, in stare sa continue neamul magnific al pamfletarilor, al scriitorilor de atitudine, atat de frumos reprezentat in literatura noastra, iata ca mereu surprinzatoarea realitate i...

Cand tocmai plangeam de mila lumii noastre romanesti, in dezamagirea ca ne dispar spiritele tinere si condeiele indraznete, in stare sa continue neamul magnific al pamfletarilor, al scriitorilor de atitudine, atat de frumos reprezentat in literatura noastra, iata ca mereu surprinzatoarea realitate imi vine in ajutor sub forma acestei carti.

Observatia autorului fata de lumea in care traim e fara menajamente si edulcorari, iar filtrul ironic amar al realitatii este pus la tanc, incat iti vine sa zici „si eu gandeam la fel”. Iata: „Inainte eram plini de maistri, acum suntem plini de maestri (...)” sau „Intr-un tarc mic si rusinos sunt tinute valorile. Ele sunt puse sa faca lucruri prea mici pentru capacitatile lor”.

Autorul spune, destainuie, afirma, judeca, transeaza adeseori, totul cu limpezime si curaj, cu o judecata facuta cu inima deschisa... El are varsta cronicarului Eminescu la gazeta, genialul tragic si unic, cel ce se lua la tranta cu mai marii timpului, cu asupritorii si urmaritorii perfizi ai unui imperiu aflat atunci inca la apogeul lui.

Oricum, acest discurs despre prietenie, de mare caldura si autenticitate, frapeaza, din siragul de asa-zise interviuri cu un reporter imaginat sau poate imaginar, cine stie, conventia auctoriala e bine gasita pentru a face textul alert, captivant, dialogat, placut la citit.

Sunt multe spuneri calde si oarecum poetice, dar „updatate”, as zice, cu un barbarism de IT-ist, actualizate la stilul de informatie al clipei: „Prietenia este molecula esentiala vietii, la fel cum este coenzima Q10 pentru inima” sau „Prietenia in trei cuvinte: «Acceptare, inflorire, raset»”.

Laurentiu Vedinas nu se teme de nimic, si asa e bine, as zice ca asa e minunat, fiind la tineretea cea deplina si curajoasa, nu se teme de spuneri transante, nu se teme de poetizare, nu se teme de actualitatea dura si nici sa il citeze pe Lermontov! Doamne, de cata vreme un tanar autor s-a mai pomenit sa mearga contra curentului uniformizator, a modelor adeseori penibile si dimpotriva, sa fie in directia curentului respectului fata de cultura, indiferent unde a rasarit ea... (tare ma tem ca nici nu e un „curent”, ci sunt doar razlete voci curajoase si care nu fac voia modelor...).

Autorul isi identifica drumul exprimarii originale, caci iata, vorbeste despre autorii „care se fastacesc in propria neintregire, framantandu-se de lipsa unei carti mai bune” sau declama sinceritati de tot felul din propria lui biografie, povestite cu farmec si rasu'- plansu'...

Placerea lecturii vine si din surpriza: nu poti sti ce urmeaza, in ce directie o ia gandul si implicit imaginatia sau sinceritatea dezarmanta a celui ce scrie.

Cand emotia e o coarda intinsa la maximum, el poate scrie: „Bunicii mei... bunicii mei inca mai traiesc prin florile unei cruci din lemn”, ceea ce e sublim si sfasietor.

Sunt pagini de o frustete dureroasa, nici nu stii ce lentila a pus cel se scrie, precum in „La Tara”, tulburatoare pagina despre viata si moarte prin lentila gandului tineresc.