Sunt copil găsit.

Sunt copil găsit.

Am crezut însă, până la opt ani, că și eu aveam ca toți ceilalți copii o mamă, căci de câte ori plângeam, o femeie mă strângea așa de blând în brațe legănându-mă, încât lacrimile mi se opreau.

Nu mă culcam niciodată fără sărutările acelei femei, iar când vântul iernii lipea zăpada pe geamurile albite, îmi lua picioarele între mâini și mi le încălzea, cântându-mi un cântec pe care și-acum îl țin minte.

Când păzeam vaca de-a lungul drumurilor pline de ierburi, ori prin buruieni, și când mă prindea câte o furtună, îmi ieșea înainte și mă silea să mă adăpostesc sub fusta ei ridicată, cu care îmi învelea capul și umerii.

Apoi, de câte ori mă certam cu câte un copil, mă punea să-i istorisesc necazul și mai totdeauna găsea cuvinte blânde ca să mă mângâie sau să-mi dea dreptate.

Prin toate acestea, și prin multe altele încă, prin felul cum îmi vorbea, prin felul cum se uita la mine, prin dezmierdările și blândețea ei, credeam că mi-e mamă. Dar am aflat că nu-mi era decât o doică.