Numai credința are în sine o speranță împlinitoare - și nu o agățare goală de viitor - pentru că, dincolo de toate etapele intermediare temporale, ea îl prinde pe Împlinitor, ba nu, este prinsă de El. Ea vrea să prindă acel scop care a prins-o deja dintotdeauna (Filipeni 3,12-13). Credința sesizează...

Numai credința are în sine o speranță împlinitoare - și nu o agățare goală de viitor - pentru că, dincolo de toate etapele intermediare temporale, ea îl prinde pe Împlinitor, ba nu, este prinsă de El. Ea vrea să prindă acel scop care a prins-o deja dintotdeauna (Filipeni 3,12-13). Credința sesizează necondiționat întregul întotdeauna în toate fragmentele, pentru că ea a fost prinsă deja dintotdeauna de întregul întrupat și încorporată în trupul său. De aceea credința nu are niciun motiv să evadeze din timp, împreună cu idealismele, într-o „clipă eternă”, căci tocmai în timp ea ține întregul, de vreme ce întregul o ține în timp. Dar credința nu are motiv nici să evadeze dintr-un prezent neîmplinit într-un viitor împlinit, căci ar pierde odată cu prezentul abandonat și depreciat și veșnicia care sălășluiește în el. Ea nu se umple cu această veșnicie decât îndeplinindu-și misiunea în timpul prezent: numai în hodie [= astăzi] timpul și veșnicia coincid. Dar misiunea se derulează odată cu timpul; misiunea înseamnă și cere viitor. Misiunea, în îndeplinirea ei, este una cu rugăciunea: „Vie împărăția Ta, facă-se voia Ta precum în cer, așa și pe pământ. - Hans Urs von Balthasar