„La începuturile culturii occidentale, într-un mic teritoriu aflat la limita orientală a Europei, a apărut o experienţă a cuvântului care, menţinându-se atât în primejdia adevărului, cât şi a erorii, a pronunţat cu tărie, fără să jure sau să blesteme, da-ul său adresat limbii, adresat omului ca fiin...

„La începuturile culturii occidentale, într-un mic teritoriu aflat la limita orientală a Europei, a apărut o experienţă a cuvântului care, menţinându-se atât în primejdia adevărului, cât şi a erorii, a pronunţat cu tărie, fără să jure sau să blesteme, da-ul său adresat limbii, adresat omului ca fiinţă vorbitoare şi politică. Filosofia începe în momentul în care fiinţa vorbitoare, împotriva acelei religio a formulei, pune în mod hotărât în chestiune primatul numelor, atunci când Heraclit opune logos la epea, discursul la cuvintele incerte şi contradictorii care îl constituie, sau când Platon, în Cratylos, renunţă la ideea unei corespondenţe exacte între nume şi lucrul numit, şi, totodată, apropie onomastica şi legislaţia, experienţa logos-ului şi politica. Filosofia este, în acest sens, în mod constitutiv, critică a jurământului: ea pune, adică, în chestiune legătura sacramentală care leagă omul de limbaj, fără să vorbească, din acest motiv, pur şi simplu aiurea, să cadă în vanitatea cuvântului. Într-un moment în care toate limbile europene par să fie condamnate să jure în van şi în care politica nu poate decât să asume forma unei oikonomia, adică a unei guvernări a cuvântului gol asupra vieţii nude, numai de la filosofie mai poate veni, în conştiinţa sobră a situaţiei extreme la care a ajuns în istoria sa fiinţa vie care are limbajul, indicaţia unei linii de rezistenţă şi schimbare.”