Cultivat la izvoarele latinității poetice, parcimonios și risipitor cu propriul său talent și generos, ca interpret, cu al altora, George Popescu surprinde în poezia sa de început prin euritmia cvasi-lucrețiană a versului și un simț captivant al realului filtrat prin grilele unei ironii temperate. (...

Cultivat la izvoarele latinității poetice, parcimonios și risipitor cu propriul său talent și generos, ca interpret, cu al altora, George Popescu surprinde în poezia sa de început prin euritmia cvasi-lucrețiană a versului și un simț captivant al realului filtrat prin grilele unei ironii temperate. (Marin Sorescu)

Adevăratul debut al lui George Popescu are loc abia în 1993 (Știința veselă) în plin post-textualism și această întârziere, în găsirea tonului propriu, ca și în cazul textualistului Gheorghe Isbășescu, este un argument în plus că apartenența la o „generație de creație” nu se suprapune totdeauna pe o aderență gregară strict biologică. De altfel, el a trecut proba de profesionist al scrisului, prin activitatea neîntreruptă, timp de un deceniu, de cronicar literar la revista „Ramuri” și prin traducerile din italiană. (…). Prin modestia orgolioasă și prin tenacitatea de scrib anonim, dar și prin talentul autentic, George Popescu reface, la alt nivel, destinul lui Ion D. Sîrbu, scriitorul european devorat de viu de fălcile carnasiere ale unei provincii literalmente textualizante. (Marin Mincu)

Opera poetică a lui George Popescu este neîndoielnic de anvergură europeană, nutrită de un dialog neliniștit, spre a o spune numaidecât, între Geneză și Apocalipsă, cu craniul Elenei între mâini, încoronată de o frumusețe pierdută, de care cu toții ne simțim orfani. Poezia lui George Popescu traduce o astfel de sintonie, deloc coincidentă, între lume și cuvânt, care totuși se hrănește dintr-o adecvată interlingua de putere utopică (Marco Lucchesi)