Toate romanele lui G. Călinescu constituie moduri de experimentare a romanului, indiferent că scopul urmărit conştient de autor poate fi altul. În Enigma Otiliei, demonstraţia vizează balzacianismul. Atât romanul educaţiei sentimentale, cât şi cel social, al rapacităţii burgheze, cât, în fine, acela...

Toate romanele lui G. Călinescu constituie moduri de experimentare a romanului, indiferent că scopul urmărit conştient de autor poate fi altul. În Enigma Otiliei, demonstraţia vizează balzacianismul. Atât romanul educaţiei sentimentale, cât şi cel social, al rapacităţii burgheze, cât, în fine, acela molieresc al avariţiei sunt posibil balzaciene, cu elemente însă din fraţii Goncourt şi Zola (observarea morbidităţii, a biologiei degradate, ca în Cartea nunţii, în episodul cu mătuşi ori în Scrinul negru în descrierea aristocraţiei ce decade şi a bolii Catiei). În Bietul Ioanide şi Scrinul negru, experimentul merge spre epicul pur şi spre senzaţional. Lipsa aerului vieţii se simte în toate. G. Călinescu devine, mai ales în ultimele cărţi, un colecţionar: de artificii, procedee, fapte de stil, documente artistice, formule narative. Ludicul atinge aici punctul de sus.