„Ca şi Minulescu, Florin Iaru este un poet muntean prin excelenţă, bucureştea­nul volubil şi teribilist, care are tea­trul în sânge, doar că decorul şi recuzita sunt, în ultimele decenii ale secolului XX, altele decât în primele: ghitara electronică şi sintetizato­rul au luat locul languroasei mando...

„Ca şi Minulescu, Florin Iaru este un poet muntean prin excelenţă, bucureştea­nul volubil şi teribilist, care are tea­trul în sânge, doar că decorul şi recuzita sunt, în ultimele decenii ale secolului XX, altele decât în primele: ghitara electronică şi sintetizato­rul au luat locul languroasei mandoline, iar beat generation pe al simboliştilor. Între Minulescu şi Florin Iaru mai există două verigi în lanţ: luna­ticul Tonegaru (mai degrabă decât barocul Dimov) şi ploieş­teanul Nichita Stănescu. Dansul, melodios ori sincopat, al stărilor de spirit de la acesta din urmă provine, ca şi anatomia, expusă pe planşa lirică. În sfârşit, discursul poetic a învăţat o mul­ţime de lucruri de la Voronca şi de la avan­gardişti, basculând, între dadaism şi su­pra­­rea­lism, între Urmuz şi Geo Bogza, între ludic şi patetic. Deri­zoriul şi seriosul sunt puse în con­trapunct. Este, de altfel, tehnica preferată a acestei poezii, a cărei linie melodică este ne­con­tenit fracturată. Florin Iaru însuşi s-a re­ven­dicat de la o axă meridională a poeziei româneşti, care, după părerea lui, ar fi devenit dominantă în anii 1980, după aceea nor­dică (Blaga-Goga), sub semnul căreia ar fi stat o bună parte din poeţii anilor 1960. Însuşi acest bric-à-brac este caracteristic pentru un poet care nu numai că nu-şi ascunde (ori reneagă) mode­lele, dar le scoate în faţă şi le îngroaşă. (…)

Împreună cu Mariana Marin şi Elena Ştefoi, Florin Iaru, unul din marile talente actuale, scrie poezia politică a generaţiei lui.”

(NICOLAE MANOLESCU – Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură)