Despre ce vorbim ne arată,

Despre ce vorbim ne arată,

o dată mai mult,

cum poezia poate să fie,

uneori, o antecameră a prozei.

loan HOLBAN

Prozatorul Eugen Uricaru, după ce a publicat pentalogia Supunerea (2006), Cât ar cântări un înger (2008), * Plan de rezervă*(2011),* Beniamin (2014) şi Permafrost (2017), ne surprinde cu o carte de poeme, Despre ce vorbim?(Mai puţini cititori ştiu că Uricaru a scris încă înainte de debutul editorial poezii.) Am amintit cele cinci romane pentru că Ioan Holban, în „cuvântul (său) însoţitor” spune că „ Despre ce vorbim ne arată, odată mai mult, cum poezia poate să fie, uneori, o anticameră a prozei”, făcându-ne să ne amintim în poemele cărţii de „sugestii, simboluri, semne ale lu­mii, istoriei, întâmplărilor şi personajelor” din romanele amintite. Aş completa: nu doar anticameră, ci orice altă încăpere din acelaşi edificiu locuit de Uricaru, trăit de Uricaru, văzut de Uricaru. Un autor cu o operă oricât de diversă nu poate fi decât unul şi acelaşi, indiferent ce gen abordează, chiar dacă la unii s-au petrecut şi modificări radicale în biografia lor literară. Nu este cazul la Eugen Uricaru. Încă de la debutul în volum – Despre purpură* (1974) – el şi-a creat un teritoriu al său, acolo trăieşte, acolo scrie şi de acolo priveşte lumea. Chiar dacă a colindat pământul în lung şi în lat, tot în interiorul tărâmului său aduce întregul de afară, acolo îşi aminteşte, acolo îl prelucrează. (Aceasta este şi noutatea: poeziile din tinereţe n-au venit încă din edificiul care abia a urmat.) - Gh. Schwartz