„Pe vremea cînd era medic în Dolhasca, contemplînd forma palpabilă a luminii şi cartografiind raiul, Emil Brumaru îşi pansa singurătatea şi mai ales îşi vindeca pauzele de scris, cînd poezia nu se mai aşeza de la sine pe hîrtie, compunînd splendide epistole. În ultimii trei ani de viaţă, după Aminti...

„Pe vremea cînd era medic în Dolhasca, contemplînd forma palpabilă a luminii şi cartografiind raiul, Emil Brumaru îşi pansa singurătatea şi mai ales îşi vindeca pauzele de scris, cînd poezia nu se mai aşeza de la sine pe hîrtie, compunînd splendide epistole. În ultimii trei ani de viaţă, după Amintiri din rai (2016), a scris enorm, sute şi sute de poeme. E ultima etapă, distinctă, din opera sa. Poezia aceasta de crepuscul nu pare să cunoască timpul prezent: are, cel mai adesea, trecut, întorcîndu-se elegiac înspre lumea mirifică a copilăriei ori a maturităţii virile, şi mai are un soi de viitor iluzoriu, improbabil, care mai degrabă nelinişteşte decît pansează angoasele. Poetul scrie elegii, feerii, basme, rugăciuni, imaginarul fiind cel bine-cunoscut. Nu lipsesc poemele erotice, într-o tonalitate mai îmblînzită, după cum nu lipsesc nici confesiunile directe. Întru totul, e aici opera din păcate postumă a unui mare poet care a trăit pentru poezie şi s-a aflat at his best pînă în ultima clipă.” (Bogdan Creţu)