Vasile I. Dumitra are 13 ani, trăieşte undeva într-un sat sărac, pe timpul „Epocii de Aur”, şi începe în anul 1972 un fel de jurnal la care scrie câteva luni. În pagini se adună micile întâmplări de zi cu zi, viaţa unei fete obişnuite din acel timp trecut, doar că ea citeşte mult, peste puterile vâr...

Vasile I. Dumitra are 13 ani, trăieşte undeva într-un sat sărac, pe timpul „Epocii de Aur”, şi începe în anul 1972 un fel de jurnal la care scrie câteva luni. În pagini se adună micile întâmplări de zi cu zi, viaţa unei fete obişnuite din acel timp trecut, doar că ea citeşte mult, peste puterile vârstei ei – printre altele, Divina comedie, ceea ce-o face şi mai nostimă. Vorbeşte despre ale ei, dar şi, indirect, despre acea epocă „de tristă amintire”, cum sună o sintagmă arhicunoscută. O face, desigur, fără încrâncenare, fără ideologie, fără tezism, fără victimizare, fără accente melodramatice, uneori cu umor, deşi în pagini transpare tot acel fond de umilinţe, de neajunsuri, de limitări, de lucruri întunecate specifice comunismului, dar şi existenţei în general, de oriunde, căci peste tot există nedreptate, suferinţă, bătrâneţe, moarte. Perspectiva este aceea a omului liber care este adolescentul (sau copilul), în orice condiţii ar trăi. Despre libertatea firească a celui care se află la marginea lumii, la marginea prăpastiei, ca-n faimosul De veghe în lanul de secară, altă carte cu copii şi adolescenţi, e vorba şi în ataşantul roman al Dumitriţei Stoica.

Simona Popescu