Răbdarea fiind cea mai mare virtute, contemplația așteptării și doleanța lăuntrică vor transforma, în cele din urmă, virtualitatea în realitate.

Răbdarea fiind cea mai mare virtute, contemplația așteptării și doleanța lăuntrică vor transforma, în cele din urmă, virtualitatea în realitate.

Într-o zi de ianuarie, unui băiețel i se înfiripase o dorință arzătoare: voia un câine! Răspunsul părinților îl așeza mai degrabă într-o așteptare decât într-o expectativă.

În februarie, băiatul avea deja în minte cum și-ar dori să arate cățelul, în martie îi acordase deja un nume, pentru a fi un deplin membru al familiei, dar părinții rămâneau neînduplecați în ceea ce privea continua meditație asupra subiectului…

Băiatul a ajuns să se bazeze, în aprilie, pe reușitele sale pentru a-i convinge pe părinți că ar fi vrednic de un câine, în chip de recompensă, însă aceștia ezitau să ia o decizie pe moment… În mai, neîntâlnind un refuz categoric până atunci, s-a decis să insiste, poate pentru aceleași motive, poate nemotivat… dar fără un răspuns cert.

În iunie, luna aniversării sale, primise un cățeluș de pluș, dorindu-și în continuare unul adevărat… acesta era plin de pete, în loc să aibă doar una… nu corespundea dorinței sale… Ulterior, a început să-și asume responsabilități: nu îl va lăsa să deranjeze lătrând, îl va învăța să-și facă treburile…

Într-o dimineață de decembrie, acesta a fost trezit de respirația cățelușului mult dorit – care era exact cum îl concepuse…

Curgerea neînduplecată a acestui timp și a acelei aparente eschivări au permis minții băiatului explorări vegetale și animale inedite, pline de poezie, spectru și imaginație, dar și confirmarea dorinței serioase, netrecătoare, de a crea un angajament care presupune o responsabilitate mare.