Epoca de mijloc

C. Rogozanu – Epoca de mijloc, din prefață: „Franco Moretti identifica două odrasle ale fricii burgheze din secolul al XIX-lea: Frankenstein și Dracula, dezmoștenitul desfigurat și marele proprietar. Frankenstein e proletariatul, n-are nume (Frankenstein e numele creatorului său). Capitalul e un-dead, vampirul e mort, dar trăiește sugând sângele celorlalți. Vampirul lui Stoker e capital de sfârșit de secol XIX, capital monopolist, consolidat după două decenii de recesiune, avid să înghită tot, fără chef de religia pieței libere. Dracula nu e englez, englezii aveau o frică naționalistă de misteriosul și îndepărtatul Dracula. Asta e joaca lui Moretti. O putem completa. Frica de globalizare a născut familia middle class ca erou mini-colectiv. A început în pop-cultură ca o ironic-progresistă frică de infecția maselor în filmul cu zombi al lui Romero, unde erau ironizate isteriile de masă anticomuniste sau împotriva afroamericanilor și unde celula de bază de apărare împotriva maselor de zombi nu era neapărat familială. Era un grup cosmopolit, să-i spunem așa. După anii ’70, când începe demontarea modelelor de stat social postbelic, filmul apocaliptic pune familia în centru. Încet, luptele cu zombi, extratereștri, monștri, bacterii, cutremure, încălzire globală au devenit lupte de „oameni așezați”, rupți din atmosfera familială a suburbiei middle class americane. Apar familii destrămate, răvășite de diverse probleme economice, care se regrupează cumva în fața pericolului. Un al treilea monstru deci, în tabla de joc al lui Moretti, ar fi masele de zombi cu adversarii lor, grupuri middle class prinse în procesul cumpărăturilor la mall (vezi tot un film al Romero, Dawn of the Dead din 1978). Când amenințarea maselor nu se manifestă frust, când stânga populară dispare, avem de-a face cu alte tipuri de invazii în fața cărora mica burghezie se baricadează: frica de minorități cu putere „virală”. Personajul minicolectiv familial este aportul cel mai important al fricilor de capitalism din ultimele cinci-șase decenii. În România vedem în diverse forme evoluția acestei celule de bază ideologice. De la războiul civil familial pro- și anticomunist din anii ’90, „tineri vs. bătrâni”, între postideologie și „nostalgie”, anii 2010 au readus familia în diverse variante în prim-plan. Familia ca fort de rezistență în fața drepturilor minorităților sexuale e doar un avatar târziu. Familia ca rezistență la forța globalistă nu mai are capacități de apărare: familiile middle class ale unor Cristi Puiu, Mungiu sau Radu Muntean sunt mai mult teritorii neutre, de refugiu al „umanului” în afara unei lumi exterioare ostile. În spațiul public s-au întărit familiile ficțional-propagandistice, familii antirefugiați, antihomosexuali. Ironic, totul se întâmplă într-o țară cu familii grav avariate de migrația în masă. Familia românească și-a găsit expresii particulare după restrângerea drepturilor sociale. E fie o familie ultradiționalistă, fie o familie glam tot mic-burgheză, dar care s-a emancipat de stăpânii feudali și caută stăpâni „moderni”, impersonali. Odată cu familia au fost potențate moralisme economice (leneșul care nu muncește), grija politică pentru protecție prin eliminare și segregare. Toate aceste particularități nu împiedică mantra familiei educate, „de mijloc”, libere să-și făurească viitorul. Cât timp mai sunt zombi – sărăcani, nostalgici comuniști, ortodocși și ce-or mai fi –, ne putem defini drept o rezervație a „normalității” în care „mijlocul” să fie rege. Cartea asta adună patologia centrului fără să și-o fi propus. Monotonia propagandistică s-a răsfrânt asupra cronicilor aproape zilnice scrise în ultimii cinci-șase ani. Am intrat eu însumi în monotonie stilistică, m-am bălăcit în critica centrismului, am încercat să izolez obsesiile acestui centru care ieșea dezvrăjit din criză, care își găsea noi forme artificiale de subzistență, de întreținere a statutului, care câștiga bătălia ideologică în timp ce își susținea inamicii: mitul antreprenorului s-a prăbușit, clasa de mijloc și-a asumat rolul de bodyguard al diverselor forme de concentrare a puterii, fie că era vreun nucleu politic eficient (Dragnea, Barna, nu mai contează), fie că era o multinațională, o primărie etc.”