O reîntâlnire pariziană cu Istoria filosofiei oculte a lui Alexandrian a readus în prim‑planul universului meu obsesional încărcătura acelui splendor singularis invo­cat în Renaştere de medicul Gerolamo Cardano, sub semnul căruia mi i‑am imaginat operând, subtil şi rafinat, pe toţi esotericii întâln...

O reîntâlnire pariziană cu Istoria filosofiei oculte a lui Alexandrian a readus în prim‑planul universului meu obsesional încărcătura acelui splendor singularis invo­cat în Renaştere de medicul Gerolamo Cardano, sub semnul căruia mi i‑am imaginat operând, subtil şi rafinat, pe toţi esotericii întâlniţi în paginile cărţilor şi revistelor – adesea intruvabile – pe care le-am consultat pentru scrierea volumului de faţă.

Esotericii au reprezentat dintotdeauna o umanitate aparte: au fost creatori de curente şi de şcoli filosofico‑spiritualiste adesea exclusiviste, au crezut în valoarea absolută a învăţăturilor pe care le propovăduiau, în inspiraţia divină a cuvintelor pe care le foloseau (şi ale căror rădăcini le căutau în vremuri imemoriale), în infailibilitatea sistemului spiritual creat de ei, în superioritatea lor indiscutabilă pe tărâmul competiţiei între diferitele sisteme de cunoaştere.

Wouter J. Hanegraaff i-a rostuit printre marginalii prodigioşi ai „cunoaşterii repudiate” din economia gândirii occidentale, atribuindu-le o înţelegere a lumii incompatibilă cu mainstream ‑ul, neaccep­tată nici de ştiinţă, nici de religiile oficiale, dar prezentă în mod constant, sub varii forme şi motive, în ţesutul spiritual ascuns al omenirii. (Constantina Raveca Buleu)