Ravase din calimara

In dupa-amiaza aia veche, mina mea a scris parca singura un dor, dorul ei de-a scrie ceva care sa nu fie de folos, adica sa nu aiba un scop utilitar, ci sa fie de frumos, de trait si de iubit.

Curios lucru, sau poate deloc curios, atunci am inceput sa scriu primele mele povestiri. Puneam citeva coli una peste alta, le capsam pe intreaga margine stinga si ma apucam de scris. Aveam senzatia de curgere si de golire deopotriva, pentru ca la final sa ma umplu din

nou, ca prin minune. Am simtit ca ma schimb pe calimara ce trecea.

Ana Barton

Survolam la joasa inaltime internetul, aceasta agora a digitalului, si deodata mi-a sarit in ochi cea mai clara definitie a Intruparii Logosului:Si binele om se facu.Si se facu liniste.Asa a intrat Ana in inima mea, cu o mare tacere. Ca nu cuvintele Anei vorbeau apasat, ca la multi alti fauritori de vorbe, ci surprinzatoarele volute ale unei grafii reverentioase si carnoase, un fel de elogiu plastic adus sapientiei, o funie intrepatrunsa din doua arte, un dans a doua fiinte celebrind aceleasi cinturi vechi.Si-am cintat un timp, fredonind Ana are mere, caci Ana Barton pare decisa sa nu mai iasa din candoarea abecedarului tot restul vietii, ea pare sa-si doreasca sa exploreze cuvintul dansind acrobatic pe marginea subtire care desparte arta plastica de beletristica.