Alex Tocilescu este un moralist, dar unul care te invită pe tine să extragi esenţa din poveste, lăsînd loc, după ce hohotele se liniştesc, acelei unde de tristeţe pe care o întîlnim în rîsu’-plînsu’ existenţial al fiecăruia dintre noi. O carte ce se citeşte pe nerăsuflate, un festin de umor.

Alex Tocilescu este un moralist, dar unul care te invită pe tine să extragi esenţa din poveste, lăsînd loc, după ce hohotele se liniştesc, acelei unde de tristeţe pe care o întîlnim în rîsu’-plînsu’ existenţial al fiecăruia dintre noi. O carte ce se citeşte pe nerăsuflate, un festin de umor.

„Deci, Alex Tocilescu, cu un umor de balamuc, cu un firesc năucitor al limbajului pulopizdic, cu femeile lui mecanice, cu veceuri sinucigaşe... Surîsul lui înnoadă lacrimi.” (Emil Brumaru)

„Povestirile lui Tocilescu sunt de-un haz nebun – proze de duminică, în principiu, dar perfect funcţionale şi în zilele de vineri, treişpe, cînd ai nevoie de metafizică pentru a nu te cantona în chestii – să le zicem aşa – parafizice. Adică dincolo de dezinhibările de limbaj atît de hulite în ultima vreme, dincolo de umorul pe care unii, ceva mai numeroşi decît în vremurile gogoliene, nu-l consideră artă în sine, Alex Tocilescu este scriitor în tot sensul cuvîntului. Începînd de la stil pînă la mesaj.” (Lucian Dan Teodorovici)