Antropologie si morfologie in studiul fizionomiei urbane

Fiecare purtăm cu noi un muzeu personal, în care adunăm şi conservăm urmele unor atitudini consumate sau dorite, amprentele unor idealuri așteptate sau împlinite, prelungirile multor eşecuri asumate dar şi vindecate. Acest muzeu este chipul nostru.

Întreaga sumă de manifestări ale mentalităţii româneşti reprezintă continuarea manifestărilor similare, din veacurile anterioare. S-au schimbat doar accesoriile cotidiene, importate şi adaptate necesităţilor fiecărui individ sau fiecărei colectivităţi, de la legislaţie la comportament. Adunăm în muzeul personal prelungiri ale generaţiilor mai vechi pentru că dincolo de cartela genetică mai există şi una culturală la fel de puternică şi îndelungată, şi adesea aceasta din urmă o poate modifica pe cealaltă.

Fiecare dintre noi suntem finalitatea proiecţiei părinţilor noştri şi, în acelaşi timp, pregătim proiecţia noastră de viitor, prin copiii noştri. Nu se trage niciodatã linie; este o călătorie pentru care trebuie să te pregăteşti cu fiecare vârstă şi cu fiecare generaţie, şi care defineşte ceea ce numim „istorie”. De aceea, tot ce se întâmplă din copilărie până la maturitate contează pentru ceea ce va fi în cele din urmă bătrâneţea: obiceiurile de viaţă (alimentare,de muncă, de odihnă, etc.) nu mai puţin filosofia adoptată, orice secvenţă a comportamentului, toate pregătesc calitatea vârstei a treia, poate şi a patra (menţionăm totuşi şi premisele genetice, problema „longevităţii potenţiale”).

Tot ce simte un tânăr sunt numai semnale ale tinereţii, de care acesta nu este tocmai conştient. Sunt semnalele normalităţii. Cei tineri însă nu au de la bun început, aşa cum am spus, conştiinţa tinereţii, a valorii vârstei lor şi nu numai că-şi ignoră bunul de preţ pe care-deţin, tinereţea, care înseamnă rezistenţa la efort, factorii de risc ce devin aproape inexistenţi, elan permanent, rezervă inepuizabilă de energie etc., dar abuzează de aceste calităţi, le risipesc.

În schimb, tot ce simte un bătrân, sunt semnale ale bătrâneţii. El este conştient de acest fapt. Un bătrân simte practic tot timpul că este bătrân. Semnalele primite de un vârstnic, condiţia de a fi vârstnic, îi obligă să-şi conştientizeze vârsta, să-şi limiteze efortul conform capacităţii, să nu facă gesturi riscante. Unui bătrân conştiinţa vârstei nu-i este întreţinută numai de semnalele primite de la organism. Cei din jur îi transmit, în plus, continuu semnale prin care-i întreţin conştiinţa vârstei. Dar, aşa s-au petrecut lucrurile întotdeauna şi aşa se vor petrece mereu. Este imposibil să fie altfel, aceasta este ordinea vârstelor, fiecare vârstă, fiecare etapă de viaţă, are condiţia ei.

Ar fi nefiresc ca un tânăr să-şi drămuiască capacităţile de la tinereţe gândindu-se că ar putea eventual să zburde la bătrâneţe. Cei tineri, pur şi simplu nu se gândesc la propria bătrâneţe ca şi cum pentru ei bătrâneţea nu ar exista. Pentru că trăim şi înţelegem cu adevărat numai vârsta pe care o avem. Dar este posibilă, și se impune înțelegerea vârstei trăite prin cunoașterea vârstelor similare trăite diferit, în trecut, de alte generații. Pentru că adunăm în „muzeul personal” prelungiri culturale ale generaţiilor mai vechi.

Viaţa noastră se măsoarã obiectiv, mecanic, în timp real, de zile, ore şi clipe. Aceeaşi viaţă însă se foloseşte de stimulii interiori ai unui alt timp, mai vechi, imuabil, perceptual. De aceea, forţa faptelor ţine de mecanica acţiunii iar conţinutul acesteia ţine de intensitatea percepţiei.

De aceea în mediul urban domină competiţia şi se trăieşte în tensiune. Toţi se grăbesc. O consecinţă va fi sporirea agresivităţii fiecărui individ, o astfel de trăsătură devenind poate un factor sine qua non a comportamentului fiecăruia. Agresivitatea duce la violenţă. Au loc modificări foarte rapide ale gusturilor, ale modului de viaţă, ale expresiei. Oamenii tind a se imita, unii pe alţii, se iau după modele de viaţă oferite de publicaţii şi televiziuni. Apar obiceiuri noi ce se impun o vreme, fiind apoi înlocuite de altele. Ca şi moda. Obiceiuri care nu prea ţin seama de precepte morale şi nici de sănătate. De aici creşterea patologiei psiho-somatice. Consecinţele nu pot fi în întregime prevăzute.

Ritmul schimbărilor este foarte accentuat. Au loc schimbări în zona sexualităţii, a alimentaţiei, a petrecerii timpului liber, a mişcării fizice individuale.

Efortul fizic e tot mai redus. Toate acestea au o relevanţă antropologică majoră. Schimbările intervin sistemic şi uneori în regim de urgenţă, efectele impun, fără întârziere, adecvări la noile situaţii. În numai zece ani omenirea se va resimţi în modul de viaţă cotidian de tot ce se inventează şi se aruncă pe piaţă acum.

** Antropologie şi morfologie în studiul fizionomiei urbane** este atât o poveste despre intimitate cât și despre evoluția raporturilor dintre generații în ultimii trei sute de ani, pentru mediul urban românesc, având Bucureștiul drept studiu de caz. Este și o poveste despre cum ar fi arătat o zi din viața noastră, din secolul al XVIII-lea până în prezent.

Acest proiect editorial doreşte să deschidă un şantier în preocupările generaţiilor viitoare, să determine o atitudine pozitivă faţă de celălalt şi, eventual, să forţeze o prognozare afectivă, emoţională, între oameni şi oraşul pe care-l consumă cu fiecare generaţie iar obiectivele sale sunt în număr de trei:

• ** Primul obiectiv**: să-i apropie și să-i familiarizeze pe adolescenți și tineri de ceea ce vor deveni peste treizeci sau patruzeci de ani. În toată această perioadă de timp ei vor trebui să se adapteze continuu unor factori de presiune externă (evoluția societății și a profesionalizării) dar și unor factori de modelare internă (intimitatea familiei și a anturajului).

• ** Al doilea obiectiv**: înțelegerea vârstei trăite prin cunoașterea vârstelor similare trăite diferit în trecut de alte generații și mai ales dezvoltarea aptitudinilor de adaptare pentru vârstele care urmează, în funcție de caz: adolescență, maturitate, senectute. Aceasta în raport cu exigențele sociale, proiectele profesionale și modelarea morală.

• ** Al treilea obiectiv**: cum putem construi un proiect de viață pornind de la modele similare al căror traseu s-a consumat în timpul generațiilor trecute?

Reușita unui proiect de viață, nimic altceva decât un factor de echilibru între carieră și intimitate – ține întotdeauna de instrumentele de adaptare pe care le construiești singur pentru a rămâne competitiv, în pas cu tehnologia pe de o parte iar pe de altă parte să aduci ceva nou, pentru a aduce plus valoare profesiei tale și astfel un plus de confort pentru următorii ani de viață.